>Pagini de jurnal III

>

Totul era impanzit in lumina pranzului, iar pe alocuri lipsa copacilor transforma cimitirul intr-un cuptor de marmura neagra. Aleile lungi pestrite atinse de atatia pasi de oameni sau animale pareau sa continue mitul labirintului. Din cand in cand zaream cate o babuta vazandu-si de ale ei, curatand mormantul raposatului sau al vreunei rude. Se uita speriata la mine, oarecum agitata si, cu pasi grabiti dar calculati, se ascunse de dupa vreo ridicatura de monument.Ajunsesem la un mausoleu a carei usa era mereu deschisa. Grandoarea sufocanta a arhitecturii, cei patru evanghelisti incarcerati in trupuri de arama ce strajuiau colturile si numeroasele decoruri florale in albul marmurei ma impingeau in adancul criptei, in intunericul de dincolo de usa. Apartinea bancherilor Gheorghief, dupa cum urma sa ma lamuresc din ghid. Era un inceput de iarna cand, mergand sub crengile scheletice ale teilor ne indreptam spre acelasi loc. Vroiam sa-i arat marea mea descoperire, s-o fac partasa locului in care linistea se incheaga cu aerul intr-o dragoste muta. Coboram trepte destul de inguste pentru talpile noastre. De fiecare data le-am considerat o greseala. La atentia acordata lor si riscului unei cazaturi, pierdeai din vedere plafonul instelat ce profita de fiecare varsare de lumina cenusie patrunzand prin golul intrarii. Odata ascunsi jos, feriti de picurii unei toamne ce a uitat sa treaca, am inceput un dans suav al dragostei noastre, neintelegand tacerea, dar ascultand duetul inimilor. Am scos din buzunar un ac mare de siguranta pe care i l-am prins de fular. Pe acest taram de simboluri gasisem un loc si pentru al meu: o legatura naiva intre doua suflari si un metal rece strapungandu-le lumile.
Itinerariul profetic ma ingheta. Vantul se inasprii, iar norii pareau zgariati de copaci. Am dat cale-ntoarsa in subteranul criptei, unde eram prea ocrotiti, prea vazuti si descoperiti. Intr-adevar, nu eram singuri acolo. Am dat uimiti cu privirea de forma unei pisici intr-unul din colturile intunecoase. Speriata la culme de apropierea mea a tasnit sageata spre scari sa iasa, tarand dupa ea negrul ascunzisului ei. A intampinat o problema insa: usa nu era suficient deschisa. In cele din urma a iesit. Simteam nostalgia plecarii ei in lumea de-afara in care apa, frunze si praf devin totuna. Dupa o vreme aveam sa resimt aceeasi stare, mult mai intensificata, fapt pentru care am considerat prevestitoare aceste momente.
M-am intrebat cum de a intrat pisica si am dat vina pe slabul meu spirit de observatie.

>Pagini de jurnal I

>

Un val de întuneric s-a năpustit asupra ferestrei mele înţepată de vârfuri de ace galbene şi roşii. Deasupra pământului stă spânzurată luna cu o rană de sânge. Am cerut un teac de hârtie şi ceva de scris. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte femeia îmbrăcată în alb a ieşit pe uşă nu înainte să-mi fi pus pe tavă medicaţia şi un pahar cu apă. Stelele se pierd printre straturile tot mai profunde ale nopţii. Pleoapele îmi sunt grele, dar nu vreau să adorm, simţind parcă o pierdere colosală în faţa acestei clipe. Aş putea trăi un destin nesfârşit în lumea de dincolo de gene şi tot ce-aş putea scrie în aceste pagini sunt lucruri care se cunosc. Restul sunt de necrezut şi tot atât de adevărate precum nebunia. Atât cât îmi stă în putinţă n-am să las să fie uitate.

Prin sângele nostru purtăm moştenirea adamică ce caracterizează fiecare lucru atins de noi: efemeritatea. Nu este nevoie de un univers pentru a ne strivi şi nici de firul timpului de mătase pentru a ne înlănţui. Conştiinţa este singura armă împotriva căreia omul a avut de luptat mergând pe acest fir elastic în propriul lui univers în care fiinţe înaripate vântură din membrele divine şi fac din drumul lui un salt periculos cu fiecare pas al înaintării. Este mai slab, clar vătămat şi lipsit de apărare în faţa celui ce se destăinuie şi-l numeşte prieten, înaripatul de dincolo de globul de cristal ce-i promite mântuirea, deseori imaginea lui reflectată în el. Tânjim după fericirea ce ne determină acţiunile vieţii. Astfel cădem în mâinile ei de păpuşar, făcând din ea scopul nostru, al oamenilor visători. Căci drumul nostru e drum de căutare şi de abandon. Ceea ce depăşeşte acest scop simplist mă face să cred că este demn de nemurire, lucruri nebănuite ascunse în minţile luciferice gata de revoltă împotriva celor ce trag de sfori. Efemerul se risipeşte şi preţ de o clipă momentul devine parte din veşnicie. Clipele revin iar şi iar formând amintiri. Amintirile se adună din fotografii, obiecte, haine, cuvinte, scrisori, cadouri, o stea sau un copac. Persoanele le dau viaţă, iar viaţa trezeşte fiecare memorie mişcând-o. Mişcarea înseamnă viaţă, energie, univers. Deşi trecute, clipele sunt retrăite, cuprinzând o gamă largă de sentimente şi emoţii. Pentru că timpul este elastic, ca un fir de păianjen, dând libertate şi viaţă păpuşii.