>Pământul e uscat,
Iar marea zace tristă,
De valuri sunt purtat
Şi nimeni nu există.
Pământ nu e sub cer,
Nici mare nu-i deloc,
Nu-s valuri care pier
Sub soarele de foc.
Suflare nu mai e
Pe-ntinsul ce-l cuprind,
Nimic în mii de straie
Şi nimenea murind.
Un lucru ştiu măcar:
De-ndata ce gândesc
Mă văd, mă simt şi iar
Pricep că eu trăiesc.
>Mi-e dor de clipe fericite
In zboruri lungi cu nici un ţel
Prin cer de zi uitat de nor,
Culcaţi pe-al ierbii crud covor
Mi-e dor de razele iubite,
De crengi pline de flori de-un fel,
Tacutul vant, ce rece-i el!
De umbra multor tei
Şi cât de cald e braţul ei,
Şi iarba ce se miră
De noi culcaţi pe ea
Cand valuri de lumina
Treceau prin palma mea.
>Alunec în gropi umplute cu ceară
Mă ustură tălpile, -ncep să mă doară,
Iar pasul nesigur încep să-l blestem
Cu soarele negru născut în infern.
Mă urc în clădire, iar treptele-apoi
În urma-mi se lasă mai calde şi moi.
Tot trupul mă doare şi unghiile-mi cad
Şi nu ştiu de ce urc trepte spre iad.
Afară mă uit cum plouă cu ceară
Din păsări ce-au fost sortite să moară.
Simt sânge pe faţă şi sânge eu las
Pe treptele care au mai rămas.
Scurtează-mi din cale, tu, lună şi rece,
Din sufletul meu culoarea se şterge.
Redă-mă pe mine acelaşi de ieri
Când nu cunoşteam ce-mi dai şi ce-mi ceri.
