SIC COGITO – B. P. Hasdeu

by Reptilianul

S I C    C O G I T O

Ce e viata? – Ce e moartea? – Ce e omul?

DE

B. P. Hasdeu

“Ceea ce s-a nascut din carne, carne este;

si ceea ce se naste din spirit, spiriteste.

Nu te mira dar cand iti spun: trebuie

sa va renasteti…” ISUS (Ioan III, 6-7)

P R O L O G

Trecuse sase luni dupa moartea ficei mele.
Era in Martie: iarna plecase; primavara nu sosea inca.
Intr-o seara umeda si posomorata sedeam singur in odaie langa masa mea de lucru.
Dinainte-mi, ca intotdeauna, era o testea de hartie si mai multe creioane.
Cum? nu scriu, nu scriu, dar fara ca s-o scriu, mana mea lua un creion si-i rezema varful de luciul hartiei.
Incepui a simti la tampla stanga batai scurte si indesate, tocmai ca si cand ar fi fost bagat intr-insa un aparat telegrafic.
De-o data mana mea se puse intr-o miscare fara astampar.
Vreo cinci secunde cel mult.
Cand bratul se opri si creionul cazu dintre degete, ma simtii desteptat dintr-un somn, desi eram sigur ca nu adormisem.
Aruncai privirea pe hartie si citii acolo foarte limpede:

Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire. Julie Hasdeu.

Era scris si iscalit cu slova fiicei mele.
Ce sa fie?
O va spune aceasta carte.

S T I I N T A    S U F L E T U L U I

I. DUMNEZEU, NEMURIREA, DESTAINUIREA

Intai de toate, sa lamurim bine titlul pus in fruntea acestei scrieri.
Cand noi zicem “Stiinta sufletului”, nu intelegem stiinta despre suflet a celor invatati, ci stiinta cuprinsa in sufletul fiecarui om, oricat de neinvatat: religia. Si cand zicem “religie”, nu intelegem vreo religie deosebita, ci intreitul sambure al tuturor religiilor cate au existat vreodata sau exista pe fata pamantului: Dumnezeu, Nemurirea, Destainuirea.
Unica religie, care se intemeiaza intreaga numai pe aceste trei principii, fara nici un alt amestec, este Spiritismul.
Spiritismul dar, cuprinsul si tinta cercetarii de fata, nu alcatuieste o credinta noua si nu este o credinta aparte; nu e noua, caci dogmele sale sunt sadite in inimi de cand omenirea, si nu este aparte, de vreme ce aceste dogme sunt impartasite de oricare alta religie.
Spiritismul trece cu tacerea peste tot ce nu se gaseste decat in cultul religios cutare sau cutare, si imbratiseaza tot ce ne intampina de o potriva in fiecare din acele culturi, adica tot ce nu este cult, tot ce nu este rit, tot ce nu este particular, toate cate le recunoaste si crestinul si mahomedanul si evreul si salbaticul; insa pe unele le inlatura fara dispret si fara ura, iar pe celelalte, fara fanatism sau bigotism, le supune judecatii si ispitei.
Prin universalitatea principiilor sale si prin lipsa de patima, Spiritismul este, sau cel putin poate sa devina si tinde a deveni, singura credinta-stiinta.

Am aratat destul de verde si, bagati bine de seama, am spus fara nici o sfiala ca sunt Spiritist.

Dar cui vorbesc eu oare ca sa ma inteleaga? si cine sunt eu, ca sa am dreptul de a fi ascultat?

Cui vorbesc? Astazi Spiritistii se numara o suta de mii numai in Paris, iar in America ei trec peste zece milioane numai in Statele-Unite, dintre care foarte multi nu sunt prosti si foarte putini sunt nebuni. In aceasta stare de lucruri, cand gluma nu mai incape, aceia care mai pun piedici in mersul Spiritismului si cu care, prin urmare, el se vede silit a da piept, se pot imparti in urmatoarele opt tagme:

1. Sunt o seama de oameni care rad totdeauna, de toti si de toate. Pentru ei rasul este o datorie, pe care si-o implinesc cu fericire. In privinta acestora, cu care e pacat si chiar o necuviinta de a fi cineva posac, eu totdeauna am ras cu dansii, razand de dansii. Asa voi face si de acum inainte.

2. Sunt unii, carturari sau necarturari, care au vorbit, au strigat si mai ales au scris vreodata contra Spiritismului, fara sa-l fi cercetat cu staruinta sau fara a fi avut mijloace de a-l patrunde cum se cade. De atunci, ingamfarea, desertaciunea mintii si a inimii, un amor propriu rau inteles, il impiedica nu numai de a-si spovedi greseala dar nici macar de a fi zguduiti de cerbicie. In zadar le vei da dovezi peste dovezi. De nu vor putea cumva sa-si inchida ochii si urechile ca sa inconjoare un fapt pre pipait, ei sunt gata a-l rastalmaci in chipurile cele mai ciudate, cele mai incurcate, cele mai nazdravane, numai si numai ca sa nu se contrazica. Cam tot de felul acesta sunt:

3. Toti aceia, cam multi, carora nu le place nici o noutate, nimic si nimic afara din cate se invata in scoala. Lenesi, ei isi inchipuie ca stiinta, pe care o au dansii, le ajunge; pizmasi, le pare rau de niste descoperiri, la care ei n-au luat nici o parte. Daca sunt cumva invatati, acesti lenesi-pizmasi nascocesc uneori contra noutatilor argumente foarte istete. Iata, bunaoara, cum un doctor de la Sorbonna numit Besian Arroy sfarama pe nemuritorul Copernic: “soarele e facut ca sa lumineze pamantul; noi stim insa ca tortele se misca pentru a lumina mai bine o casa, iar casele nu se misca pentru a fi luminate prin torte; deci, nu pamantul se misca imprejurul soarelui, ci se misca soarele imprejurul pamantului.” Si cati gura-casca nu se vor fi minunat la o asemenea logica!

4. Apoi sunt multi cu musca pe caciula. Orice religie are o morala; orice morala are o sanctiune, adica un canon, o pedeapsa in perspectiva; deci, ei nu vor pedeapsa, nu vor morala, nu vor religie. Dansii nu sunt Spiritisti nu de altceva, ci numai fiindca nu pot fi nici crestini, nici pagani, nici chiar mormoni! Ei sunt liberi cugetatori, in acelasi inteles in care un bandit, un Cartouche sau un Simeon Licinski, este liber facator. Cu acestia sa nu amestecam la un loc pe:

5. Unii baieti nevinovati cu gargauni in cap, baieti tineri sau batrani, care vor cu orice pret sa fie sic sau psiut la idei, daca nu si la manusi. Un Moleschott, un Buchner, un Carl Vogt, un Lombroso trec printr-un fel de moda ca si un Zola, trec ce se trec pana ce iute se invechesc, intocmai dupa cum s-au invechit un Hobbes, un Gassendi, un Aretino. Sarmanii copilasi, in loc de a urma acestor fericiti trecatori petrecatori, pe care poate nici nu i-au citit macar, ar face mult mai bine in istoria stiintei, a literaturii, a artei, numele tuturor acelora care nu se invechesc niciodata. Pentru onoarea omenirii, acesti luceferi sunt multi, si toti, toti pana la unul, ei stiau ca poarta intr-insii o scanteie de nemurire, pe care de pe aici, din viata cea pamanteasca, o atata deja din cand in cand cu putere insufletita de sus.

6. Cei mai multi habar n-au ce este Spiritismul. Dupa dansii, el se cuprinde si se margineste in invartirea meselor, adica intr-un punct de unde pana la Spiritism e tot asa de departe ca de la apa, care fierbe pentru supa in bucatarie, pana la trenul Fulger. Eu unul marturisesc in cuget curat ca n-am invartit nici o data o masa, si nu simt nici o pofta de a o invarti vreodata.

7. Unii se tem si se feresc de Spiritism din pricina catorva sarlatani prinsi, cum se zice, cu ocaua mica sau cu mata in sac, dupa cum altii se fac atei din pricina pacatoseniei unor popi. Dar atunci o mai mare cotcarie ar fi Medicina intreaga, in care sarlatanismul e ceva de toate zilele. Si apoi oare numai Medicina? Nu se afla nici o stiinta, nici o meserie, nici o ramura de trai, in care sa nu se fi strecurat si sa nu se aciueze oameni de rea credinta, tot asa precum nu este nici un fel de moneda care sa nu fi avut calpuzani. Feriti-va dar si de bani, daca va da mana!

8. In sfarsit, sunt foarte numerosi cei nedumeriti. Ei nu cred inca, dar nu mai rad. Ei au ajuns a cantari lucrul cu luare aminte si lasa timpului sarcina de a aduce mai multa lumina. De cativa ani in coace, tonul organelor celor mari de publicitate din Occident in privinta Spiritismului este din ce in ce mai cumpatat. Ranjetul de alta data despre pretinsii visatori de-ai lui Allan Kardec s-a inlocuit treptat, aproape pe nesimtite, prin niste cuvinte adesea binevoitoare, mai totdeauna pline de rezerve, cam in felul celor scrise nu de mult de Emile Gautier sub titlul “Aupays des fees” in fruntea lui Figaro. Cele doua mari Enciclopedii din Lipsca, a lui Brockhaus si mai ales a lui Meyer din 1889, ambele oglindind starea cea mai prospera a stiintei germane, adasta (?) cu sange rece cercetarile viitorului. Ne pare bine de a recunoaste ca aceasta apucatura nepartinitoare, serioasa, adevarat stiintifica, pleaca tocmai de la genialul Schopenhauer, a carui incercare asupra “Viziunii” (Versuch uber Geistersehn und was damit zusammenhangt), desi publicata in 1851, adica cu mult inainte de experimentarea fenomenelor celor mai insemnate, totusi poate chiar astazi, cu cateva foarte mici schimbari, a servi ca prima pagina la o lucrare temeinica asupra Spiritismului.

Din cele opt tagme de mai sus, este invederat ca numai ultimele trei ne vor intelege, caci numai ele sunt doritoare si primitoare de intelegere; poate ca ne vor mai intelege si baietii cei nevinovati cu gargauni in cap, dar negesit mai tarziu, cand se vor mai cerne si se vor coace.

9. Mai pe de-asupra, am avea nevoie de a ne intelege chiar cu unii dintre Spiritisti, ba inca cam multisori, care nu sunt patrunsi de ideea cea de capetenie ca: orice religie trebuie sa aiba in vedere numai binele omenirii, iar nicidecum propria noastra piele sau o seaca si neastamparata curiozitate, cu atat s mai putin raul altuia.

Acum scriu cui vorbesc. Dar cine oare sunt eu insumi?

Cel mai nou lucrator foarte harnic pe campul Spiritismului, doctorul Paul Gibier, in ultima sa carte: “Analyse des choses”, publicata abia acum cateva luni, a crezut de cuviinta a-si face urmatoarea biografie:

“Rog pe cititori a crede, ca eu nu spun aici decat ceea ce scriu prin observatie sau experiment. Am oricare drept de a pretinde ca nici observare, nici experimentul nu-mi sunt straine. Ca medic, adica observator vrand-nevrand, imi intrebuintez facultatile mele de observator de douazeci de ani, din care cea mai mare parte petrecuti in spitale din Paris. Ca experimentator, am fostd e fapt in timp de mai multi ani in capul laboratorului de patologie experimentala si comparativa al Muzeului de istorie naturala din Paris; si printre alte multe cercetari, mi-a fost dat mie de a dovedi, prin niste experiente delicate, cum ca animalele cu sange rece, scutite in genere de unele boli ale animalelor cu sange cald, le pot totusi capata, daca vom ridica temperatura lor la un grad apropiat de a mamiferelor, tinandu-i in apa calda. Am dovedit de asemenea faptul interesant ca pasarile, gainile si altele, pot turba si, transmitand turbarea mamiferelor cu mai multe saptamani in urma altoirii, pot apoi sa se vindece de la sine. Cu aceeasi ocazie am aratat ca turbarea, odata vindecata, nu se mai reinnoieste, caci pasarile cele altoite intr-un rand nu mai turbeaza, cand le altoim a doua oara. Tot eu cel dintai am facut cunoscuti germenii sau microbii pemfigului acut si acei ai turbarii, si memoriul pe care l-am publicat asupra totalitatii lucrurilor mele despre turbare si tratamentul ei a capatat de la Facultatea de Medicina cea mai inalta rasplata ce se poate da unei disertatiuni. In sfarsit, cei de la putere au vazut cu ochi buni, desigur, apucaturile mele de observator si de experimentator, deoarece, in cinci randuri diferite, guvernul Republicei Franceze mi-a incredintat mie sarcina de a studia, in Franta si-n strainatate, doua epidemii de cholera asiatica, doua epidemii de friguri galbene si metodele cele experimentale ale invatatilor straini…”

Si de ce oare spune doctorul Gibier toate acestea? Fiindca – de! – a cutezat sa scrie o carte, prin care intareste Spiritismul, si deci se temea ca nu cumva lumea sa-l ia peste picior, daca dansul nu-i va spune, mai dinainte, cu cine anume ea are de-a face.
Vrea sa zica chiar astazi, dupa ce Spiritismul numara deja demult in sanul sau o multime de fruntasi curat stiintifici, astronomi, matematicieni, chimisti, fizicieni, naturalisti, antropologisti, filozofi: pe un William Crookes, un Russel Wallace, Fichte, Zollner, Fechner, Ostrogradski, Butlerov, Hare, De Morgan, Barret, Huggins, R. Chambers, Gladstone, Oxon, Varley, Edison etc., afara de capetenii literare ca Victor Hugo, Georges Sand, Thakeray, Trollope, Lytton Bulwer, Arsene Houssay, Theophile Gautier, Lonfellow, Victorien Sardou si altii, chiar astazi indrazneste cineva numai cu rusinea pe obraz a scrie depsre aceasta credinta-stiinta, aceasta singura religie experimentala. Ii este iertat oricui a tipari cu slove mari, ca geniul e o nebunie si Dumnezeu o epidemie; ii este iertat a ne asigura, dupa Cabanis, ca “cugetarea este urina creierului”; ii este ierat a improsca pe fata cu clabuci de noroi in avanturile cele mai inalte, cele mai adevarat omenesti ale omului; ii este iertat a rade de iubire, de prietenie, de mila, de jertire de sine, de cate altele; ii este iertat, fara a I se cere de la dansul, de la acela care batjocoreste, sa dovedeasca cel putin ca este cineva, ca lucreaza si a lucrat mult mai bine, ca nu e un netrebnic trantor in roiul cel muncitor al albinelor. Da! Insa cand vrei sa scrii de Dumenzeu si de suflet, cand cauti a lamuri legamantul dintre cei plecati deja si cei ramasi inca, o! atunci cei fara suflet si fara Dumnezeu, cei cu Nana iti arata dintii si-ti cer titluri…
Deci, sa le dau si eu pe ale mele.
Dar ce sa le spun? Sa le spun ca-s profesor la universitate? Nu-i mare treaba! Cati profesori universitari in Europa intreaga nu sunt ca un fel de imperceptibili microbi, prin care ofteaza si studiul si studentul! Sa le spun ca sunt membru al Academiei si chiar al mai multor academii? Iarasi nu-I mare treaba! Toata academiile din lume, daca le iei cu toptanul, stau pe loc si nu vor sa se miste; iar luate in amanunt, ele adapostesc vesnic in sanul lor multe venerabile mostre de rugina intelectuala, puse la pastrare de vremea rea. Sa le spun ca muncesc fara intrerupere, de treizeci si mai bine de ani, la ogorul stiintei si al literaturii? ca am dat la lumina vreo douazeci si atatea volume? ca am fost mult laudat de cutare si cutare si inca cutare? ca am fost de atatea ori premiat? ca…. tot nu-i mare treaba! O munca oricat de indelungata poate sa fie stearpa sau mincinoasa; volumele oricat de numeroase pot fi un namol de secaturi fara trai dupa gustul momentului; laudele cat de zgomotoase pot fi cersite, mijlocite sau cumparate; premiile pot fi de cardasie. Ce sa le spun dar? Voi zice numai atat: in istorie, in filologie, in orice sfera a cunostintei, eu am fost totdeauna sceptic, respingand autoritarismul de sus ca si popularitatea de jos si croindu-mi pretutindeni singur, prin propriile mele cercetari dupa izvoare, o cale noua, buna sau rea, cum ma taia capul, dar din inima curata; fara frica de oameni, fara folos personal, fara fatarnicie, fara reclama.

Am spus ca Spiritismul este credinta-stiinta, ceea ce inseamna ca: pe de-o parte, el cuprinde in sine miezul tuturor religiilor fara deosebire; iar pe de alta, nu numai ca se impaca cu stiinta asa numita pozitiva, dar inca o si intregeste, infingandu-si radacinile adanc in Biologie.
Intrebarea, daca se afla undeva sau nu se afla nicaieri niste neamuri omenesti atat de uitate de Dumnezeu incat sa nu aiba nici o adulmecare de Dumenzeu, aceasta intrebare este, negresit, de o insemnatate oarecare pentru Antropologie si pentru Etnologie, dar aici nu ingrijeste prea putin, si iata de ce. Una din doua: se afla sau nu se afla. Daca se afla asemena neamuri, ceea ce este cu putinta, atunci urmeaza ca religiozitatea s-a dezvoltat in omenire, si numai in omenire, de-o data cu o treapta oarecare de cultura, si deci, ca si insasi cultura, alcatuieste o inaintare fireasca a speciei umane. Daca insa, dimpotriva, asemenea neamuri nu se afla nicaieri, ceea ce iarasi este cu putinta, atunci inceputul religiozitatii trebuie cautat atunci la maimuta, la elefant, la caine, in straturile animale inferioare omului. Oricum ar fi dar, in ambele cazuri religiozitatea este o propasire necesara pe scara urcarii organismului, si aceasta ne ajunge ca punct de plecare; adica ne ajunge ca punct de plecare de a sti ca: este tot asa in firea omului de a crede in Dumnezeu dupa cum in firea omului este de a sta drept in doua picioare, iar nu de-a umbla de-abusilea, desi cutare sau cutare poate sa umble de-abusilea si poate sa nu creada in Dumnezeu, fie de buna voie prin fantezie, fie de nevoie prin slabiciune organica.
Felurite forme si reforme, prin care au trecut si trece religia: fetisism, politeism, monoteism, apoi sabeism, buddhism, brahmanism, mahomedism, crestinism, apoi ortodoxism, catolicism, protestantism etc., nu ne privesc nici mai mult nici mai putin decat intrebarea de mai sus despre epoca nasterii religiozitatii, adica ne privesc numai ca niste trepte de propasire ale unuia si aceluiasi principiu. Care anume treapta e superioara si care este inferioara, sa aleaga oricine cum ii place; destul ca unele nu pot fi mai sus, altele mai jos, altele mai la mijloc. Fiecare treapta se deosebeste de toate celelalte prin cult si prin amanunte, iar noua nu ne pasa aici nici de cult, nici de amanunte. Fiecare se aseamana cu toate celelalte prin recunoasterea lui Dumenzeu, a unui Dumenzeu inteles mai bine sau mai rau, dar recunoscut deopotriva in religia lui Cetivayo ca si-n religia lui Descartes sau a lui Kant. Cel mai adanc cercetator al religiozitatii la popoare primitive, Eduard Tylor, ne spune ca: “se poate zice ca nici un trib salbatic nu este panteist in sensul cel strans al cuvantului; doctrina, pe care triburile salbatice o imbatiseaza obisnuit, doctrina mijlocita intre monoteism si panteism, este un politeism avand in culme o singura deitate suprema”. Ei bine, salbatici sau nesalbatici, astfel sunt toate religiile, toate pana la una. Din religie in religie se schimba doar numele proprii ale zeilor de a doua mana, numai etichetele. Ce este Mercur daca nu un Arhanghel? Cateodata chiar numele propriu se pastreaza pe furis, bunaoara: trecand de la Romani la Români, strabuna Venere se rasfrange in sfanta Vineri din basmele poporului. Insusi mozaismul, socotit cu drept cuvant ca monoteismul cel mai curat, ne vorbeste totusi de ingeri, adica pune la mijloc intre om si Dumnzeu o ceata de fiinte aproape dumenzeiesti. Cheme-se o asemenea fiinta Rafael, sau cheme-se Marte, sau cheme-se sân-George, este in forma un politeism, desi in fond Dumenzeu ramane unul, unul in toate religiile fara deosebire, inconjurat de oameni-dumnezei, de niste mijlocitori intre cer si pamant, din pricina carora orice teologie aluneca pe nesimtire in mitologie, si n-are ce face – trebuie sa alunece.

Cei ce ne izbeste din prima vedere in toate religiile, este staruinta de a-si da seama de obarsia nenumaratelor rele care bantuie lumea. Pretutindeni s-a inchipuit o deitate rea, una sau mai multe, luptand impotriva binelui. La Egipteni Tifon contra lui Osiris, la Indi Siva contra lui Brahma, la Evrei Satan contra lui Iehova etc. Cea mai dezvoltata, cea mai amanuntita icoana a acestui razboi ni se infatiseaza in zoroastrul persan, trecut apoi in manicheism si la urma in bogomilism. De unde vine raul? Se intreaba mereu si se tot intreaba sarmana omenire, raspunzandu-si ea insasi: sunt si draci, nu numai ingeri. In toate religiile insa ne intampina, daca nu ca un element cu totul mai pe sus de aceasta lupta, cel putin ca cel menit a o sfarsi prin infrangerea raului, un Dumnezeu unul.

(va urma…)